Un an… și ce an, Doamne!
Zorile îmi vorbesc despre măreția Ta,
iar apusurile îmi aduc cerul pe pământ,
învățându-mă să mă îndrăgostesc tot mai mult
de veșnicie.
Toamna mi-a vorbit despre trecere,
despre coborâre și lepădare,
iar primăvara a venit ca o promisiune tăcută,
mesageră a învierii.
Ce an…
un an al luptelor cu dinții încleștați,
al pașilor făcuți prin noapte,
proclamând biruință peste neputință,
când trupul slăbea,
dar sufletul se ținea cu putere de Tine.
Am așteptat lumina
să inunde abisul bolii,
să spargă frica,
să facă loc vieții.
Și am crezut —
cu toată ființa —
că norul, cât un lat de palmă,
va aduce ploaia curățitoare.
Chiar dacă cerul a tăcut
eu am rămas cu ochii spre Tine,
știind că fiecare anotimp
poartă amprenta harului Tău.
Că după furtună,
va răsări din nou lumina Ta,
când fiecare suflare va fi umplută de har,
Cântând biruința vieții.
Chiar când se lasă noaptea,
nu cobor din barcă.
Rămân cu privirea spre cer,
știind că harul Tău
cunoaște drumul prin întuneric.
Pictură si versuri:
Greta Andreica 31 12 2025.
