Lună: ianuarie 2026

Cine sunt eu să pot să cer,
O, Tată Sfânt, a Ta prezență,
Când am greșit atât de mult,
Trăind fără adâncă reverență?

Un ciob sunt, praful de pe drum,
O frunză clătinată-n vânt,
Dar mă încred adânc în Tine
Și-n preasfințitul Tău Cuvânt.

Ce-mi spune să nu mă-ndoiesc:
De munții-n adânc se mută,
În ceasul cel amar și greu,
Dragostea Ta mă ține-n luptă.

Ce dragoste de Dumnezeu,
Atât de-adâncă și de vie,
Să se aplece lângă drum
Când strigă-o inimă pustie.

Mă-nclin adânc în fața Ta,
Izvor de viață-n veșnicie,
Tu ridici ciobul de pe drum,
Îl ierți, îl chemi cu bucurie.

Nu merit, Doamne, atâta har,
Un Dumnezeu să mă iubească,
După căderi și lupte în zadar,
Să-mi dai inel și ungere cerească.

Ce pot să-Ți spun, Părinte bun,
Ce ții în mâini tot universul?
Decât să mă smeresc adânc,
Că Tu mi-ai pus în gând și versul.

Greta Andreica

26 01 26 Bedford

” Biruință asupra morții”

Prezență sumbră printre noi,
Moartea-și atârnă liliecii pe coline;
Peșterile-ți reci sunt un convoi
Ce umplu dealurile-n mărăcine.

Te-am privit de aproape, moarte,
Cu ochii plini de lut și teamă;
Dar nu mai ești stăpână peste noapte,
Ci umbră frântă, fără vamă.

Ai strigat mii de nume peste timp,
Ai numărat suspine grele,
Dar peste-al tău adânc destin
Hristos sa interpus cu a Sa putere.

Azi, prin credință, te anunț solemn:
Tu, biruită ești pentru vecie.
Hristos, Lumina, te-a învins
Când boldul ți-a fost frânt, cu a sa tărie.

A înviat cu cheile la brâu,
Le-a smuls în cruntă încleștare;
El le deține — a învins,
Salvând o lume întreagă din pierzare.

Nu-mi mai ceri sufletul tribut,
Nici frică nu-mi mai pui pe cale;
Căci Viața, Veșnic început,
A rupt hotarul dintre ale tale.

Iar dacă trupul va tăcea
Ca o sămânță pusă în glie
Eu știu: din moarte mă voi ridica
Spre Înviere întru vesnicie.

Chiar în proximitatea ta trăind,
O pace adâncă mă înconjoară;
Eu doar mă voi muta în cerul sfânt,
Unde nimic, pe veci, nu o să doară.

Greta Andreica

Un nou unceput în care
cerul zâmbește pe potecile vieții,
aducând noi șanse.
Din petice de speranțe să croim
drumuri bătătorite,
din pași mărunți, dar statornici,
în care răbdarea învață
ce graba nu poate cuprinde.

Când genunchii plecați aduc
izbânzi,
iar rugăciunea nerostită
se face punte peste prăpăstii,
când aripile frânte se înalță în zbor
maiestuos.

Rănile, odinioară deschise,
devin semne de lumină,
când eul se lasă înfrânt,
iar sufletul, încercat,
învață din nou să spere,
ancorat în divin.

Trăind exaltări înălțătoare pe muntele
unde nu colcăie răutatea,
unde aerul e pur și
lumina curge neîngrădită,
iar poverile cad una câte una,
sufletul zburând neînfricat
deasupra criticii lumii.

Greta Andreica 04.01.’25