Un nou unceput în care
cerul zâmbește pe potecile vieții,
aducând noi șanse.
Din petice de speranțe să croim
drumuri bătătorite,
din pași mărunți, dar statornici,
în care răbdarea învață
ce graba nu poate cuprinde.
Când genunchii plecați aduc
izbânzi,
iar rugăciunea nerostită
se face punte peste prăpăstii,
când aripile frânte se înalță în zbor
maiestuos.
Rănile, odinioară deschise,
devin semne de lumină,
când eul se lasă înfrânt,
iar sufletul, încercat,
învață din nou să spere,
ancorat în divin.
Trăind exaltări înălțătoare pe muntele
unde nu colcăie răutatea,
unde aerul e pur și
lumina curge neîngrădită,
iar poverile cad una câte una,
sufletul zburând neînfricat
deasupra criticii lumii.
Greta Andreica 04.01.’25