A trecut timpul cu pasu-i grăbit
ducând cu sine tinerețea dar și zaduful zilei,
făcând lăstarii oameni maturi
cu alți lăstari crescând în tumult,
umplând casa de zgomot și veselie.
Privesc peste umăr la tinerețea apusă
ce studiază oglinda brăzdata de ridurile
care se arată tot mai stăruitor…
Uitând că ele poartă toată frământarea durerilor ne-mpărtășite și neștiute.
Poartă tăcerea înțelepciunii coaptă în cuptoare
când doar credința mai flutura stingher în zare.
Chiar prin căderi și văi unde picioarele au umblat desculțe și noroioase,
ea credința a fost mereu ancora ridicării
când umblarea era schiopătată,
având siguranța unui Tată vegheator și statornic.
Privesc cu credință spre viitor, spre cerul
ce este tot mai aproape,
având siguranța că Acel ce m-a călăuzit în viață, îmi va călăuzi pașii până în vesnicie unde ma voi contopi cu El Dumnezeul Cel viu, oceanul vieții fără apus.
Greta Andreica 12.08.’22