Vai de mine!
Până să vadă Slava cea cerească,
Prorocul osândea cu glasul răspicat,
Condamna lumea de vina omenească,
O„vai de voi!” mereu a repetat.
Căci e ușor să-arunci în alții piatra,
Să vezi mereu doar vina lor,
Să tragi cu arcul și săgeata,
Să judeci și să ponegrești ușor.
Când Templul s-a umplut tot de lumină,
Iar serafimii: „Sfânt! Sfânt! Sfânt!” cântau,
În închinare își acopereau și fața,
Cu toți, smeriți, ‘naintea Domnului stăteau.
S-a frânt în el dreptatea lui de tină
Și-a amuțit pe loc al firii sale zor,
S-a aruncat cu fața în țărână:
„O, vai de mine! Sunt un muritor!”
Atunci n-a mai privit spre vina lumii,
Nici spre păcatul altui muritor,
Ci s-a văzut zdrobit sub greul slavei,
Om mic, neputincios, tremurător.
„Vai mie! Sunt pierdut!” răsună-n Templu,
„Un om cu buze necurate sunt!”
„Și-am văzut pe Împăratul, Domnul!”
Strigă cu fața prosternută la pământ.
Căci cine stă cu adevărat aproape
De Dumnezeul viu și minunat,
Nu mai aruncă piatra către alții,
Ci plânge pentru propriul păcat.
Dar tu, ce vezi în fiecare zi pe cale?
Pe frații tăi… sau propriul tău noroi?
Mai spui mereu în grabă: „vai de alții”?
Sau îngrozit spui: „vai de mine”… NU „vai de voi”?
Tu cum te vezi în fața sfintei slave?
Curat și drept, ori frânt ești și smerit?
Căci omul care L-a-ntâlnit pe Domnul
Nu pleacă mândru — pleacă pocăit
Greta Andreica 25 05 26
