Sunt flori ce cad adesea-n drum
Iar vântul poartă a lor petale.
Vise măreţe se transformă-n scrum,
Păreri de rău ce se ridică antum
Sub paşii care calcă apăsat în vale.
Prin frunzele ce se împrăştie tăcute,
Purtând a lor poveste de demult,
Apar de-a valma amintiri plăcute
Poveri ce apasă, adesea neştiute,
Şi vorbe care au rănit şi au durut.
Doar un lăstun uitat de vreme
Tânjind după a soarelui căldură,
Se ascunde, cheamă,parcă geme….
În zgomotul ivit… se teme!
Singurel pe-o creangă goală se gudură.
Se lasă seara, asfinţitu-ncet coboară,
Se aud tălăngi ce vin din depărtare
Iar norii se perindă, parcă zboară
Doar frământarea nu mai vrea să moară
Tăcerea nopţii se arată încet în zare.
Amin.
Zalau, 28 sept. 2012