Nemărginirea din dorurile mele.
Intind mana să opresc clipa ce zboară spre stele,
Să adun nemărginirea din dorurile mele.
Cum aș putea să uit iubirea ce arde și suspină?
Învăt să î-mi șterg mana cuprinsă de tărană.
Icnesc în neputința amărăciunii mele,
Curg din mine vise ce zboară printre stele!
Dar neputința-i oarbă și seacă și nătangă,
Iar ochii plini de cer au început să plangă…
Sunt vise frante-n iarbă de firea mea neinfrantă
Cand nu privesc la îngeri ce-n slava slavei cantă!
Sunt deziluzii oarbe sorbite în căutări
Platite-n vama vieții cu a nevergherii stări.
Sunt lupte trecatoare fără un scop real
Cand ideaul veșnic suprem și capital,
Se pierde-n depărtare fiindcă privirea-i jos,
Gandirea-i tot în humă uitand că-i cu folos
Sa fie doar spre țintă, spre Adevărul viu,
Spre Regele cel veșnic pană cand nu-i tarziu!
Pană cand viața încă pulsează în acest trup
Mă lupt firea nătangă în două să o rup.
Ca să trăiesc în Duhul încă de aici de jos,
Să nu mă înșel pe mine crezand că-s cu Hristos!
Greta Andreica
08 07 2018