Un biet atom
Pe drumul ce urca agale,
Către mărețul infinit,
Pășeam cu sârg printre rafale
Știind că sunt de El iubit.
Luptam cu drag pentru oricine,
Să sprijin, să-ajut, să leg,
Să șterg în jurul meu suspine,
Pe cel sărman să-l înțeleg.
Dar pietrele cădeau la vale
Lovind în carnea mea de om,
Durerea, era dură, mare,
Iar eu eram… un biet atom!
Rostogolirea a venit deodată,
Și m-am văzut printre ruine
Cu fața toată însângerată.
Trântit pe jos, în mâini haine.
Acolo jos, în praf și zgură,
Mă întrebam plin de căință,
De ce-s privit cu atâta ură?
Unde sunt frații de credință?
Nu s-a aplecat spre mine nimeni
Să mă ridice din cădere,
Erau în jur atâția oameni
Dar toți cuprinși de a lor vrere.
S-a aplecat din nou Stăpânul!
El, cel îmbătrânit de zile,
Cu mana Lui, mi-a scris destinul,
M-a ridicat iar din pieire!
Că nu e nimenea pe lume,
Ca El de bun, de iertãtor,
Orice aș face, orice aș spune,
Sunt copleșit, rămân dator.
Uimit de dragostea-i deplină,
Ce nu renunță niciodată!
El șterge, iartă orice vină,
Că este Dumnezeu și Tată!
30.10.2023