Categorii
poezii

Un biet atom

Pe drumul ce urca agale,
Către mărețul infinit,
Pășeam cu sârg printre rafale
Știind că sunt de El iubit.
Luptam cu drag pentru oricine,
Să sprijin, să-ajut, să leg,
Să șterg în jurul meu suspine,
Pe cel sărman să-l înțeleg.
Dar pietrele cădeau la vale
Lovind în carnea mea de om,
Durerea, era dură, mare,
Iar eu eram… un biet atom!
Rostogolirea a venit deodată,
Și m-am văzut printre ruine
Cu fața toată însângerată.
Trântit pe jos, în mâini haine.
Acolo jos, în praf și zgură,
Mă întrebam plin de căință,
De ce-s privit cu atâta ură?
Unde sunt frații de credință?
Nu s-a aplecat spre mine nimeni
Să mă ridice din cădere,
Erau în jur atâția oameni
Dar toți cuprinși de a lor vrere.
S-a aplecat din nou Stăpânul!
El, cel îmbătrânit de zile,
Cu mana Lui, mi-a scris destinul,
M-a ridicat iar din pieire!
Că nu e nimenea pe lume,
Ca El de bun, de iertãtor,
Orice aș face, orice aș spune,
Sunt copleșit, rămân dator.
Uimit de dragostea-i deplină,
Ce nu renunță niciodată!
El șterge, iartă orice vină,
Că este Dumnezeu și Tată!

30.10.2023

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *