Pamant
Pamant cu umbre si lumini
Cu doruri care se destrama,
Pamanat rodind adesea spini
Cu tufe reci si maracini
Lutul din mine amar te cheama!
Pamant cu doruri efemere,
Cu pasiuni ce rascolesc,
Traiul aici e cu durere
Cu zile reci, adesea grele,
Si cu poveri ce coplesesc.
Iubirile neimpartasite
Zdrobesc cumplit launtrul tot,
Iar cicatricile ivite
Vorbesc de clipele traite
Ce sa se stearga nu mai pot.
Iubiri razlete, pamantene,
Aduna visuri in priviri!
Dar se destrama, sunt perene,
Se scurg ca somnul printre gene
Raman doar simple amintiri.
E lupta mare pentr-o clipa
Ce zboara precum pana-n vant,
De sentimente e risipa,
Dar totul se perinda-n pripa
Si apoi… urmeaza un mormant!
Cu toate acestea insa iata,
Iubim avan, iubim cu foc,
Iar cand tristetea se arata
Noi tot iubim ca altadata,
Viata ne e draga, stam pe loc.
Pamant, pamant cu suferinta
Cu frumusete, cu iubiri
Lutu-i modelat prin pocainta
Silinta multa, straduinta
Sfintit doar prin a Duhului rodiri.
Andreica Greta
7 august 2013
Buna ziua domnitele.ro,
Sanatate si voie buna sora Greta; iaca am incercat versuri mai lungi:
FRǍMȂNTAREA PǍMȂNTULUI
– cu Greta Andreica ȋn dialog –
Lut și humǎ, bulgǎre și praf din glod, sfințit prin trud-amarǎ și rodiri,
La ȋnceput te-a modelat Stǎpȃnul. Iar, mai apoi, ȋn strǎduințǎ ți-a dat pocǎințǎ,
Acuma ai și chip și trup și conștiințǎ, ai porunci: sǎ te ȋmbrace ȋn iubiri,
Cǎ ai rǎmas – precum vedem și știm – ești numai lut-pǎmȃnt și humǎ-n, suferințǎ!
De drag de viața de-altǎdatǎ, te iubești pe tine, stȃnd pe loc;
Dar stai așa! Cǎ-mi pare, tocmai te zǎresc. Ce tristețe-n, tine, oare, se aratǎ?
Ce atȃta trudǎ cu ȋnverșunare și-alergare-n van? Și unde-i al iubirii sfinte foc?
Ai de toate și de-ajuns, dar, iatǎ cǎ suspini amar sub bolta ȋnstelatǎ.
Tu vezi la orizont doar nori și ploi și-mi pare, te visezi ȋntr-un mormȃnt…
Degeaba tragi de timp, ai vrea – și eu la fel – s-amȃni dezastrul ce te prinde-n pripǎ,
Dar zoala ta – și-a mea – e numai ”vai!” o panǎ sau un fulog ce zboarǎ-n vȃnt,
Cǎ, mǎcar de-am zbura, ne-am ȋnǎlța și-am birui; și de am fi viteji pentru o clipǎ…
Cǎ-n vise și-n priviri suntem senini și toți ne vrem martiri ȋn amintiri,
Cǎ, ținte ’nalte-avem, dar nu-s perene. Se sparg și se destramǎ printre gene
Și somnului dǎm vamǎ; somn, visǎri, ori ȋmbuibǎri și lene, ce le-ascundem ȋn priviri,
Cum, tot așa, ascundem, dar nutrim și fǎptuim, iubiri rǎzlețe pǎmȃntene.
Și, ce sǎ-ți mai grǎiesc, cǎ nu mai pot ? Sǎ-ți șterg iubirile ne-mpǎrtǎșite ?
Cǎ și de-aș vrea și m-aș aventura ȋn viața ta, te-asigur eu cǎ n-aș putea lua amarul tot;
Ci, doar, cǎ m-aș ȋmpovǎra cu cicatrici din viața altora, privind la clipele de ei trǎite.
Doar am și eu amarul meu și viața mea, pǎmȃntul meu; mai multe, chiar, nu pot!
Poverile ne copleșesc, tu chiar nu vrei sǎ scapi de ele ? Bine știi cǎ-s efemere!
La noi e deja toamnǎ, suflǎ vȃnt și zilele ȋs reci, dar amintiri mǎ copleșesc…
Au fost atȃtea primǎveri… și var’a fost; și pǎpușoi, dar, am ajuns acum la sacul cu durere.
Spune-mi tu, cǎ nu pricep ce e cu ura din bordei, cu patimi-mușcǎturi ce nu sfȃrșesc?!
Pǎcat și suferințǎ-trudǎ-i scris pe tot ce-i din pǎmȃnt; și trebuie arat prin pocǎințǎ,
Cǎ lutul greu se lasǎ modelat, cǎ glod suntem, dar, de te strǎduiești pe „unda marii Lui iubiri…”
Ȋnlǎcrimat, ȋn frumuseți de rai vei asfinți, de nu descurajezi. Hai, mai dǎ-ți și ultima silințǎ.
La noi e toamnǎ; toamnelor le stǎ-n rodiri. Fii și tu la fel ! Eu asta-ți zic; de ce te miri ?!
Frumoasa poezie, la asemenea subiect sunt de parere ca versurile ar fi mers a fi ceva mai lungi doar vorbim de pamant ,nu ?
Cel ce e mai lung ca noi, deci merita poezii mai lungi.