Mărşăluind spre casă

• • Obosită de drum, cu ochii plini de lacrimi şi dor, merg înainte pas cu pas… mă uit peste umăr la prăpastia din care abia am ieşit cu greu, zdrelindu-mi genunchii în mersul greoi spre înainte.

O rază de soare dansează în faţa mea pe drum dăruindu-mi puterea umblării prin credinţă, a iertării care aduce linişte şi eliberare de orice zbucium uman.

Mă uit spre muntele din faţa mea ce se înalţă maiestuos, cu vârful acoperit de nori. Încep să urc cu nădejde şi dorinţă înfocată.

Înţeleg în ceas târziu că umblarea-mi pe un traseu sinuos are menirea de a transforma sufletul meu, de al goli de tot ce este fire pământească, de al pregăti pentru zborul etern spre Ţara Luminii, unde nu va mai fi durere, scâncet şi zbucium.
Acolo voi trăi în lumină deplină, eliberată pe veci de orice imperfecţiune umană.

Doamne ajută-mă să merg fără cârtire pe acest drum ca niciodată acolo în Ţara Luminii să nu-mi vină în minte întrebarea:

-Oare de ce nu am făcut mai mult pentru Hristos?