Căinţă

Dedicată unui un suflet căzut

Amintirile din a credinţei vreme
Se sparg în palma mea tăcute,
Şi se aud cum tremură speranţe
Şi se ascunde şubreda virtute!

Aripi de înger fâlfâie-n surdină
Şi se topesc lumini în curcubeu,
M-apasă cumplit tiranica vină
Şi geme-n durere sufletul meu.

În vreme, dorul tainic zburdă
Şi îmi aduce limpede lumină
Dar parcă în urechea-mi surdă
Răsună doar verdictul: „vină”.

Unde, unde s-a ascuns credinţa?
Cum de-am pierdut-o pe cărare?
În pământresc mi-am inglodat fiinţa
Ce-a fost celest zburat-a-n zare!

Tresar şi strâng cu-nfrigurare
O rază ce mai pâlpâie tăcut,
Şi cer cu foc, să vină îndurare
Şi peste-un biet creştin căzut.

Amin