Categorii
poezii

Neputinţă

De atâtea ori o Doamne-ţi spun
Că am să-ncerc să fiu mai bună,
Dar… aşa de iute uit ce spun!
Şi sunt atrasă iaraşi de ţărână.

Atâtea ţi-am promis, o Doamne,
Că am să fiu,… că am să fac
Azi mi-e ruşine când mă uit la mine
Văzând cât e de gol al faptei sac.

Eu spun că am credinţă-n Tine,
Dar fără faptă… este moartă.
Vreau să umblu-n faptele credinţei,
Ajută-mă şi iar, şi iar mă iartă!

Eu vreau să fiu curată-n întregime,
Însă mă atrage lutul cărui aparţin.
Există-n mine lupta spre mai bine,
Dar în furtună, mă-nfior, mă clatin!

Ce-aş mai putea să fac Părinte drag
Când barca e cuprinsă de furtună?
Decât să rabd, să tac, să stau în prag,
Ştiind că Tu veghezi şi atunci când tună.

a m i n
Zalău, ian. 2008
Există o luptă continuă cu păcatul, sau mai bine zis cu noi înşine şi-n lupta aceasta cădem uneori. Dragul meu cititor îţi spun ţie şi mie deopotrivă, că trebuie să ne ridicăm în numele Domnului şi să mergem înainte să nu renunţăm niciodată. Numai cel ce va lupta pană la capăt (după rânduieli) va primi cununa vieţii. Domnul să ne ajute!

7 răspunsuri la “Neputinţă”

Recent am citit o colectie de carti (pe care vi-o recomand cu tarie) si de acolo am înteles ca noi nu putem sa ne luptam (si sa biruim) singuri aceasta lupta (cu firea) ci trebuie sa murim mai întâi si sa-L lasam pe El sa ne conduca , sa lupte pentru noi mai departe … doar asa vom fi victoriosi / biruitori .

Este foarte adevărat, numai după ce mori împreună cu Isus….cele vechi se duc… toate lucrurile s-e fac noi, omul este un om nou prin înoirea făcută de Duhul Sfânt.

Domnul să te binecuvânteze, am să las şi adresa poate fi folositoare celor ce citesc.
Eu vorbesc de trăire practică, de zi cu zi în poezie, iar drumul spre desăvârşire nu este uşor.

Din pacate ai dreptate… Am scris si eu ceva acu’ vreo trei ani!

Cine sunt eu?

Nu-ţi înţeleg iubirea şi nu mă ştiu…
Sunt doar un strop de praf plutind
Şi totuşi viu!

Atâta frumuseţe născută din Cuvânt,
Dar măreţia toată e o pală,
Ca de vânt…
Atunci când rătăcesc
Şi sunt pierdut!

Dar sufletu-mi cuprinde în el
Eoni şi stele
Şiraguri zâmbitoare ca de foc
Şi perle,
Mişcarea timpului şi astrelor pe cer
Legate-n legi de un temnicer…

Şi totuşi, cine-s eu, Stăpâne?
Privindu-mă ca pulberea din stele
Atât de mic şi-atât de mare
Pierdut şi totuşi regăsit
De Tine,
Nici când n-am să mai fiu
Un rătăcit.

Gasim aceeasi vibratie crestina de buna calitate,mereu in cautare de sine si de primenire spirituala.
Si prin acest nou manunchi de ganduri curate,dovedeste ca nu oboseste sa imbogateasca si sa improspateze orizontul de asteptare al cititorului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *