Etichetă: metamorfoză

(partea 1)

Am făcut botezul în apă de tânără. La optsprezece ani am promis că voi sluji Domnului toată viaţa, însă… nu a fost aşa. Am trăit în biserică dar nu am avut naştere din nou fiind cu un picior în lume şi cu celălalt în biserică. Anii au zburat repede, m-am trezit pe la douăzeci şi şapte de ani cu nuiaua Domnului dând în mine.
Născusem băieţelul, pe Bogdan şi eram tare fericită, dar în acelaşi timp îmi era şi foarte frică să nu moară deoarece avusem două visuri profetice în sensul acesta în timpul sarcinii şi asta mă urmărea zi după zi.
Însă, Domnul ce a vorbit a şi împlinit şi singurul meu băieţel, pe care-l dorisem cu tot sufletul meu, a închis ochii pe pământ pentru totdeauna. A fost foarte greu pentru mine să trec peste asta şi a fost prima dată când am înţeles că nuiaua Domnului m-a ajuns.
Apoi încercările au urmat una după alta, boli, operaţii, accidente, lovituri.
De fiecare dată gândeam că trebuie să mă întorc cu adevărat la Dumnezeu, dar cel rău crease legături puternice în inima mea şi cădeam mereu în păcat. Luptam dar nu înţelegeam prea bine cum trebuie să lupt şi diavolul mă biruia.
După câţiva ani, timp în care luptasem în rugăciune, chiar dacă într-un fel stângaci, aşa cum înţelegeam eu la vremea aceea nu vedeam mare progres în viaţa mea spirituală. Păcatul mă chinuia, nu reuşam să biruiesc păcatul pentru mult timp, dar nu am avut curaj să cer ajutor nimănui, însă Dumnezeu care veghează, care cunoaşte toate lucrurile, care ştia lupta mea, nu a stat nepăsător ci a lucrat în mine, m-a pregătit pentru ce avea să urmeze.
Au fost ani de luptă, ani de întoarcere, nimeni nu cunoştea lupta din sufletul meu, dar ea era continuă, aveam căderi in păcat urmate de ridicări, de promisiuni, de luptă şi tot aşa până în vara anului 1996.

Atunci a fost un timp de cotitură în viaţa mea. Era în patru iunie, într-o marţi, când impreuna cu un grup de surori, am plecat la Cluj la biserica de pe Albinei la o seară de rugăciune.
A fost momentul în care, din intreg grupul fără să mă înţeleg cu cineva, am intrat la mărturisire, o mărturisire totală şi sinceră deoarece povara era mare de tot.
Am coborât la subsol unde se făcea rugăciune de stăruinţă după Duhul Sfânt, deşi nici nu mă gândisem să particip, credeam că nu merit Duhul Sfânt, (Auzisem la biserică de multe ori că doar cei curaţi pot primi Duhul ) având si eşecuri în viaţa mea.
Acolo în sala de rugăciune, cei ce stăruiau după Duhul erau în faţă, fraţi cu ungere se rugau pentru ei, iar eu eram în spate singură şi plângând am început să mă rog pentru o soră care avea mulţi copii. Am stăruit pentru ea să primească Duhul Sfânt. Țin minte că îi spuneam Domnului să-I dea ei, că ea merită, eu nu merit, şi mă rugam cu foc.
Ce s-a întâmplat nu ştiu dar într-un timp scurt, pe moment, am simţit că o putere intră în mine, o bucurie imensă a inundat fiinţa mea, iar cu buzele am spus câteva silabe stâlcite.
Fraţii responsabili de acolo, mi-au spus că am primit o preumbrire a Duhului. Nu era nevoie să-mi spună cineva, ceva, că eu „zburam” , eram fericită!
Însă, întreaga noapte ce a urmat, m-au frământat îndoielile. Venea diavolul la nivel de gând şi îmi spunea că nu s-a întâmplat nimic….
Miercurea însă era stăruinţă la noi la biserică, aşa că toată ziua următoare m-am înţeles cu Dumnezeu, mă târguiam cu El….(va urma)